Paradoxul ZNSE: protejarea aerului prin excluderea celor vulnerabili
De la introducerea cadrului legal pentru Zonele cu Nivel Scăzut de Emisie (ZNSE), România a permis autorităților locale să instituie restricții de circulație pentru vehicule poluante în centurile urbane, cu scopul îmbunătățirii calității aerului. Obiectivul părea negreșit: interzicerea vehiculelor cele mai poluante din circulația în zone urbane. Dar această măsură s-a transformat rapid într-o adevărată fractură socială, lovind cu plină forță familiile modeste și clasele populare incapabile să-și schimbe mașina de la o zi la alta.
Sistemul românesc se bazează pe standarde de emisii stabilite de autoritatea locală, care restricționează accesul vehiculelor care nu le respectă. Mașinile vechi, în special dieselurile anterioare anului 2006 și benzinele înainte de 1997, se-au regăsit interzise în circulație. Pentru acești șoferi, alternativa era simplă pe hârtie: să cumpere o mașină nouă sau mai nouă. Dar există un abis între teorie și realitatea financiară a gospodariilor precară.
Familiile modeste, principalele victime ale restricțiilor
Cine sunt cei care pierd din cauza zonelor cu nivel scăzut de emisie?
Restricțiile de circulație au afectat mai întâi pe cei care și-o puteau permite cel mai puțin. Datele confirmă: aproximativ 60% din vehiculele interzise aparțineau unor familii cu venituri sub 2.000 de lei pe lună. Acești șoferi nu aveau acces la mașini recente pur și simplu pentru că acestea costă mult, iar ocaziile mai noi rămâneau în afara posibilităților pentru mulți.
Acești perdanți ai ZNSE locuiesc în periferia marilor orașe, lucrează în metropole și nu au alte opțiuni decât să-și ia mașina pentru a se duce la serviciu. Spre deosebire de profesionistii din București care pot folosi transportul în comun, muncitorii, angajații din comerț, livratorii sau meșterii depind integral de automobile. Fără ea, pierderea slujbei era sigură.
Când schimbarea mașinii devine un lux inaccesibil
Costul real al acestei tranziții a fost grav subestimat de către luatorii de decizii. Înlocuirea unui vehicul vechi cu un model care respectă standardele de emisii impuse reprezintă o investiție minimă de 3.000 la 5.000 de euro pentru o mașină din al doilea circuit în condiții decente, sau chiar 8.000-10.000 de euro pentru un vehicul mai fiabil. Pentru o familie modestă, aceasta înseamnă mai mulți luni de salariu. Ajutoarele financiare promise (bonusuri ecologice limitate, dispozitive regionale disparate) au acoperit cel mult 1.000-1.500 de euro, lăsând o prăpastie uriașă de finanțare.
Băncile nu acordă ușor credite acestor profiluri fragile. Creditele de consum devin mai scumpe și mai dificil de obținut. Mulți s-au regăsit cu alegerea imposibilă: să-și datoreze gospodăria pentru mai mulți ani sau să-și piardă sursa de venituri. Aceasta este realitatea pe care guvernele succesive au ignorat-o promovând urgența climatică fără a structura un acompaniament real.
Standardele de emisii: un marker al inegalității sociale
Restricțiile din ZNSE-uri au dezvăluit treptat adevăratul lor chip: un sistem care penalizează direct sărăcia. Un salariat cu o veche mașină diesel nu mai poate accesa zonele urbane restricționate, în timp ce managerul cu un vehicul electric circul liber. Diferența de putere de cumpărare s-a materializat pe stradă.
Orașe precum București, Cluj-Napoca, Constanța sau Brașov ar putea progresiv să-și întărească restricțiile. Unele ar putea extinde ZNSE-urile la orare mai largi, forțând mii de șoferi să găsească ocazii costisitoare în timp și combustibil, sau să renunțe la anumite deplasări profesionale. Această excludere progresivă ar putea afecta în special pe lucrătorii transfrontalieri și livratorii, a căror activitate depinde de accesul la zonele urbane.
Ce bilanț trage după implementarea ZNSE
Primele analize asupra impactului ambiental arată într-adevăr o îmbunătățire a calității aerului, dar la ce preț social? Studiile independente au documentat creșterea tensiunilor, contestațiilor și apelurilor pentru atenuarea restricțiilor ZNSE. În municipiile care au implementat deja asemenea zone, presiunea cetățenilor și efectele economice vizibile au determinat multe autorități locale să-și reconsidere sau să-și atenueaze abordarea.
Întrebarea centrală rămâne fără un răspuns satisfăcător: cum să reconciliezi tranziția ecologică cu justiția socială? O măsură de mediu nu poate să se bazeze integral pe spatele celor mai săraci. Sistemul ZNSE a evidențiat o contradicție fundamentală: nu poți cere familiilor modeste să plătească costurile tranziției energetice fără o contraprestație financiară structurată.
Unele țări vecine cum ar fi Germania sau Olanda au experimentat abordări mai treptate cu ajutoare masive la conversie și un acompaniament întărit al gospodăriilor precara. România, pe măsura în care ar implementa restricții mai stricte, trebuie să evite această cale. Leșia ZNSE-urilor ar putea rămâne aceea a unei bune intenții transformate într-o bombă socială, unde cei mai vulnerabili ar plăti prețul greu al unei politici gândite fără ei.
Cadrarea în legislația României și rolul autorităților locale
Conform Legii nr. 155/2023 privind mobilitatea urbană durabilă, fiecare consiliu local și primărie are responsabilitatea de a delimita o ZNSE, de a stabili regulile, tarifele, excepțiile și mecanismele de control. Accesul în zonă poate fi permis vehiculelor care respectă standardele de emisii sau care achită un tarif, cu posibilitate de exceptări. Această flexibilitate locală oferă oportunități pentru implementări mai echitabile, dar necesită implicarea activă a comunității și studii de impact real asupra populației vulnerabile.
