Emisiile finanțate, punctul mort al sectorului financiar din România
Instituțiile financiare din România comunică din ce în ce mai mult despre emisiile lor de carbon. Bănci, asiguratori și gestionar de active publică anual cifre privind amprenta lor de carbon. Dar această transparență aparentă ascunde o realitate mult mai îngrijorătoare: emisiile finanțate, adică acelea generate de întreprinderile pe care le finanțează sau din care dețin participații, rămân în mare măsură subestimate sau ignorate.
Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de Scope 3, categoria emisiilor indirecte care reprezintă cu toate acestea majoritatea impactului climatic real al sectorului financiar. O bancă care finanțează o centrală termică nu raportează aceste emisii direct, dar poartă răspunderea pentru ele. Multe dintre instituțiile financiare se mulțumesc să raporteze doar emisiile directe (Scope 1 și 2), mult mai ușor de măsurat și cu cifre absolute semnificativ mai mici.
Gestionarii de active se disting în special prin această abordare parțială. Dețin portofolii de acțiuni și obligațiuni reprezentând miliarde de euro, au influență directă asupra orientării întreprinderilor spre decarbonare. Totuși, mulți dintre ei se confruntă încă cu dificultăți în evaluarea și divulgarea amprenta completă de carbon a portofoliilor lor. Această absență de trasabilitate face imposibil pentru investitori evaluarea alinerii reale a plasamentelor lor cu obiectivele climatice.
Cadrul metodologic fragmentat și aplicat neuniform
Tranziția din raportarea nefinanciară spre raportarea privind durabilitatea
În România, raportarea climatică a instituțiilor financiare se înscrie în tranziția de la raportarea nefinanciară la noua raportare privind durabilitateaOrdinul ministrului finanțelor nr. 85/12.01.2024. În documentele oficiale românești se utilizează termenul de „raportare privind durabilitatea » și se fac referiri la standardele European Sustainability Reporting Standards (ESRS).
Cadrul CSRD transpus în România prevede raportarea de durabilitate obligatorie pentru entități de interes public mari (inclusiv instituții financiare listate) cu peste 500 de angajați, cu primele raportări în 2025 pentru exercițiul financiar 2024. O etapizare ulterioară va acoperi companiile mari și IMM-urile listate, conform criteriilor de mărime.
Cu toate acestea, adoptarea acestor standarde rămâne parțial voluntară și neuniformă pentru multe instituții care nu intră încă în perimetrul obligatoriu. O bancă poate aplica standardele ESRS conform unei interpretări foarte restrictive, în timp ce o alta adoptă o abordare mai ambitioasă. Aceste divergențe metodologice fac comparațiile între instituții aproape imposibile. Un investitor care urmărește să evalueze angajamentul climatic al două bănci rivale nu poate compara cu adevărat cifrele lor de emisii finanțate: metodologiile diferă, perimetrele variază, ipotezele divergă.
Problema se agravează atunci când instituțiile mai opace rămân în întregime în afara acestor cadre de raportare. Unii asiguratori sau gestionar de active de dimensiuni semnificative nu publică nicio dată structurată despre emisiile portofoliilor lor de investiții. Fără obligație legală, nu există nici un stimulent real care să-i motiveze să realizeze această transformare.
Disparități sectoriale și lipsa standardizării la nivel național
Disparitățile sectoriale sunt evidente. Băncile universale publică mai multe date privind emisia de carbon decât asiguratorii, care sunt mai avansați decât gestianarii de active mai mici. Această ierarhie nu are legătură cu impactul real, ci cu presiunile reglementare locale și cu așteptările pieței. O bancă investește masiv în raportarea carbonului pentru a satisface regulatorii săi, în timp ce un asigurator din aceeași țară comunică aproape nimic.
Gestionari de active și asiguratori: cei care rămân în urmă
În timp ce băncile mari avansează, oricât de dificil, spre o raportare climatică mai structurată, gestionarii de active și asiguratorii rămân vizibil în urmă. Aceștia gestionează totuși sume colossale în investiții și asigurări-despăgubiri legate de riscuri climatice. Decalajul lor acționează ca un veil opac peste o porțiune semnificativă a finanțelor.
Gestionarii de active justifică adesea lentoarea lor prin complexitatea urmăririi emisiilor a mii de companii în portofoliu. Este adevărat, dar acest argument devine din ce în ce mai greu de apărat: datele se normalizează, instrumentele se îmbunătățesc. Ceea ce lipsește este voința sau stimulentul economic imediat. Atâta timp cât nicio regulare nu impune o raportare detaliată a carbonului, investitorul mediu rămâne fără vizibilitate reală asupra impactului climatic al economiilor sale.
Asiguratorii se confruntă cu un paradox: modelul lor economic depinde de stabilitatea climatică, deoarece un climat dezechilibrat sporește sinistralitatea și erodează profitabilitatea. Totuși, mulți dintre ei sub-comunică asupra expunerii portofoliilor lor de plasament la active cu conținut ridicat de carbon. Această incoerență întărește suspiciunile de greenwashing.
Spre o obligație reglementară mai strictă
Situația nu poate dura la nesfârșit. Uniunea Europeană impune progresiv norme mai stricte prin CSRD. Băncile europene vor trebui în curând să publice o raportare climatică armonizată conform standardelor europene de durabilitate. Banca Centrală Europeană aplică din 2021 teste de stres climatice asupra băncilor sistemice, întărind indirect presiunea pentru o mai bună transparență. În România, autorități precum Banca Națională și Autoritatea de Supraveghere Financiară monitorizează și vor renforța progresiv cerințele de raportare pentru instituții financiare.
În paralel, alți regulatori consultă asupra cerințelor de divulgare mai precise privind riscurile climatice și emisiile finanțate. Aceste evoluții anunță o rupere cu statul quo voluntarist. Instituțiile financiare care nu vor fi parcurs această transformare în următorii ani vor face față unor lacune reglementare costisitoare.
Urgența unei transparențe efective
Lipsa de transparență a raportării carbonului instituțiilor financiare românești nu este o simplă lacună tehnică. Are consecințe directe. În primul rând, facilitează greenwashing-ul: o bancă poate se-și vântă angajamentul climatic tăcând sub tăcere esențialul impactului ei real. În al doilea rând, denaturează deciziile de investiții: economiștii și investitorii nu pot aloca bani către finanțatorii mai virtuoși, din lipsa datelor fiabile. În al treilea rând, încetinește decarbonarea economiei reale: fără presiune de transparență, întreprinderile poluante găsesc întotdeauna finanțatori.
Convergenţa progresivă spre standarde obligatorii și armonizate va constitui un pas înainte. Dar va fi suficientă doar dacă regulatorii o combină cu penalități reale în caz de nerespectare și dacă instituțiile financiare acceptă că adevărata transparență trece prin expunerea emisiilor finanțate în Scope 3. Atâta timp cât accentul rămâne pe emisiile directe și metodologiile rămân fragmentate, sectorul va continua să se prezinte sub o lumină mai favorabilă decât nu este în realitate.
